Iată-mă pornită pentru a treia oară spre meleagurile americane şi pentru a doua oară pentru a participa la Eddie Herr şi Orange Bowl.
Am plecat din ţară foarte veselă şi încrezătoare în jocul meu, convinsă fiind că mă voi întoarce cu un trofeu, dar nu mi-am făcut din asta un scop în sine, ca să nu mă pun singură sub presiune. Ştiam că sunt foarte bine pregătită, că mă descurc la fel de bine pe orice suprafaţă, în orice condiţii de temperatură şi de vreme.
La aeroportul Otopeni ne-am reunit, cele trei loturi U14, U16 şi U18 împreună cu cei trei antrenori: Dragoş Enache, Mircea Rădulescu şi Cătalin Micula. Drumul a fost foarte lung şi obositor. Am făcut escală la Istanbul, aceasta fiind ruta Turkish Airlines, paradoxal pornind în sens opus destinaţiei şi rotaţiei Pământului. Aici ne-am transferat în avionul transatlantic, imensul Boeing 777, favoritul meu. Favorit, pentru că avem mâncare şi sucuri la discreţie, jocuri, filme şi muzică la alegere. Astfel, de deasupra norilor, am lăsat în urmă bătrâna Europă, am văzut minuscule vapoarele transatlantice plutind peste valurile argintii ale Oceanului Atlantic, urmând soarele care se ducea la culcare peste America! Puţin după apus am zărit coasta atât de luminată a Floridei şi strălucitorul Miami.
Ne-am transferat în nişte microbuze închiriate la aeroport şi am pornit pe uriaşele autostrăzi americane spre motelul din apropierea Bradenton-ului unde aveam să-mi petrec următoarele 11 zile si nopţi. Acolo am împărţit o cameră modestă de două paturi cu Georgia Crăciun, Ioana Mincă şi Oana Gavrilă. Am dormit câte două în pat, eu cu Ioana, ea fiind probabil cea mai fericită că m-a avut pe mine, cea mai mică, în pat.
Dimineaţă, la micul dejun am avut o mare surpriză şi totodată o mare decepţie: era cel mai sărăcăcios mic dejun pe care l-am văzut vreodată, fiind compus din nişte brioşe ambalate, prăjiturele cu scorţişoară, fulgi de ovăz, iaurturi şi nişte banane mai mult verzi. Pentru un sportiv de performanţă, de la care se aşteaptă rezultate, foarte puţin. Trecând peste aceste inconveniente organizatorice, noi ne-am urmat cu stoicism programul de antrenamente. În interiorul lotului exista o atmosferă plină de ambiţie, simţindu-se dorinţa fiecăruia de a se autodepăşi. În primele patru zile am încercat să ne adaptăm rapid la fusul orar (-7 ore), la suprafaţa de joc, la temperaturile de 30° C şi la umiditatea foarte mare. Spre bucuria unora si tristeţea altora, orele de pregătire fizică au fost înlocuite cu plimbări prin mall-uri şi pe plaja de la Golful Mexic.
Duminică a fost ziua sign-in-ului la turneul Eddie Herr, în care toată baza a devenit un amestec de culori, de limbi străine, de oameni de pe toate meridianele globului.
De luni au început meciurile oficiale, adversarele mele de pe tabloul de simplu fiind foarte bine pregătite, ceea ce m-a obligat să joc cel mai bun tenis al meu încă de la primul punct. În primul tur am jucat cu o americancă de origine sârbă care mi-a arătat că poziţia mea de favorită 5 nu o impresionează deloc şi că se află pe teren ca să dea tot ce are ea mai bun, cu atât mai mult cu cât locuia şi se antrena în Bradenton, deci era de-a casei. Am câştigat cu 6-3 6-4.
În turul secund am trecut mai lejer 6-1, 6-1 tot de o reprezentantă a ţării gazdă, iar în cea de-a treia zi de concurs am întâlnit tot o jucătoare de origine sârbă, dar în cazul ei, juca sub steagul Canadei. Avea un fizic impresionant şi nişte lovituri foarte puternice, dar am reuşit să găsesc tactica potrivită şi să o înving în doua seturi disputate, cu 7-5 6-4.
În sferturi, am întâlnit-o pe colega mea de echipa, Selma Cadâr, nu foarte plăcut pentru noi, dar un lucru bun pentru România: urma să avem o reprezentantă în careul de aşi al competiţiei ! Cum jucasem de mai multe ori cu ea în ţară şi îi cunoşteam jocul, mentalul meu mai puternic în timpul meciului a făcut ca eu să reprezint România în primele 4 jucătoare ale acestei prestigioase competiţii, după o victorie cu 6-2 6-4. Îi adresez şi acum, aşa cum am făcut-o şi după meci, sincere felicitări pentru turneul bun făcut!
Adversara din semifinale, o rusoaică ce se antrenează la Evert Academy, era mult mai obişnuită cu atmosfera de aici, cu terenurile şi pe fondul unei zile mai puţin bune din partea mea, m-a oprit din drumul către trofeu. De fapt, ea avea să şi câştige – meritat – acest turneu!
În ce priveşte turneul de dublu, lucrurile au fost puţin mai delicate. A trebuit să fac dublu cu Nicole Tătăruş. Nu am fost anunţaţi, în prealabil, de această obligativitate, mai ales că turneele Eddie Herr si Orange Bowl sunt turnee individuale, alegerea partenerilor de dublu ar fi trebuit să rămână la latitudinea sportivilor. Astfel, nu am fost lăsată să fac dublu cu partenera pe care mi-o alesesem cu mai mult timp înainte. Aş fi jucat cu bucurie alături de Nicole, căci am mai făcut dublu de-a lungul anilor şi am câştigat multe meciuri împreună, dar se ştia că ea este în calificări la Orange Bowl şi că în cazul în care va pierde la simplu aici, la Eddie Herr, va trebui să plece la Miami pentru a juca acele calificări, lucru care de altfel s-a şi întâmplat: Nicole a pierdut la simplu în optimi şi după-amiază am intrat ca echipă reprezentativă de dublu a României – eram favorite 4 – echipă ce a trebuit să abandoneze după 10 minute, pentru a-i permite lui Nicole să joace în calificări la Miami. Şi bine că a jucat, căci ce turneu a făcut la Orange Bowl! Aşa că nu am putut să îmi apăr şansele în turneul de dublu, nu am putut să lupt pentru România, din cauza unei „erori de logistică” a conducătorului delegaţiei noastre, domnul antrenor Cătălin Micula! Rămâne pe altă dată, numai să depindă de noi!
Oricum, am fost tare mândră că prin semifinala mea la simplu, de la Eddie Herr, am adus României cel mai bun rezultat pe tabloul de simplu de la toate categoriile de vârstă, acesta fiind unul dintre cele mai bune rezultate româneşti din ultimii ani!
Mâine vă povestesc despre Orange Bowl…
Despre performanţele Mihaelei Mărculescu puteţi să citiţi AICI, AICI şi AICI
