În urma victoriei de ieri, dar şi prin prisma meciului pe care-l va juca astăzi, atenţia publicaţiilor care scriu despre tenis este concentrată mai mult ca oricând pe Marius Copil.
Am preluat un pasaj din articolul bloggerului Matt Zemek, publicat pe site-ul lui, care se referă la performanţa de ieri a lui Marius:
Pentru Marius Copil şi mulţi alţi jucători ca el, peisajul nu se schimbă, în orice caz nu pentru o lungă perioadă de timp.
Copil nu a spart încă bariera top 100. Pentru un jucător care mai are 5 luni până împlinească 27 de ani aceasta reprezintă o dureroasă perioadă de zbucium. Numărul “100” este arbitrar într-un anumit sens, dar pentru un jucător reprezintă locul care îi permite automat accesul într-un turneu de Mare Şlem.
Dar şi “90” este un număr rotund. Poate “100” domina într-o atât de mare măsură un jucător?
Da, căci s-a întâmplat luni la Madrid.
Copil, având de înfruntat mingi de meci după ce ratase la rându-i două, a câştigat în cele din urmă o luptă pe muchie cuţit.
Credeţi că a urmat o sărbătorire uriaşă, nu? O explozie de euforie şi testosteron, nu-i aşa?
Nu. Marius Copil a asimilat în tăcere ceea ce tocmai se întâmplase – prima lui săptămână în top 100 ATP urmând a fi oficializată pe 15 mai – şi a resimţit povara pe care o purtase atâta timp. Figura lui s-a tensionat, înainte de a răsufla profund uşurat. Lacrimile au început să curgă. O emoţie dureroasă i-a străbătut muşchii feţei. Copil îşi cunoştea prea bine cicatricele pe care le căpătase ca să ajungă aici. Calmarea durerii, în locul bucuriei sau a unei exteriorizări primare de energie, a caracterizat acest moment.
Unul de referinţă în lumea tenisului profesionist.
