După ce ESPN a inclus-o pe Simona Halep în top 20 al celor mai dominanţi sportivi din 2018 – întocmit pe baza unei metodologii create de Steve Biles – pe locul 9, urmată de Novak Djokovic, ei fiind singurii jucători de tenis din acest interval al ierarhiei, site-ul canalului de televiziune american a intervievat-o pe Nadia Comăneci, subiectul fiind buna ei prietenă, cea mai bună jucătoare de tenis a lumii.
Oricând programul îmi permite, încerc să mă strecor ca să o văd pe Simona jucând. Anul acesta am dorit s-o văd la Paris. Orice român de pe planetă şi-ar fi dorit să fie atunci la Paris şi s-o vadă pe Simona câştigând acel titlu mult aşteptat. Îl ratase la finala din 2014 şi apoi, încă o dată, anul trecut, când am asistat la meci. La 3-0, aveam steagul românesc pregătit, spunându-mi: “A reuşit!”. Dar n-a fost să fie.
Anul acesta am urmărit-o la TV câştigând semifinala şi i-am spus soţului meu, Bart [Conner]: “Trebuie să mă duc, căci cred că acum va câştiga.”
Zborul de la Oklahoma era desigur târziu şi a trebuit să mă duc direct la teren, dar m-aş fi simţit vinovată dacă nu aş fi făcut acest efort. Aşa că am asistat la ce mi-am dorit: la primul. Gheorghe Hagi a fost şi el prezent, întreaga noastră “echipă” românească. Apoi ne-am dus la un restaurant, am desfăcut şampanie împreună cu familia ei şi cu prietenii apropiaţi.
Victoria ei este importantă pentru copiii români, pentru mesajul pe care îl transmite acestora: acela că nu trebuie să te naşti în altă parte ca să fii cel mai bun. Oricine poate să reuşească dacă munceşte din greu. Este bine, de asemenea, pentru că Simona este în plină activitate. Noi, ceilalţi, aparţinem trecutului. Generaţia tânără ştie cine suntem de la părinţi şi, Slavă Domnului, de pe You Tube, dar când văd că un sportiv ce aparţine prezentului este numărul 1, sunt tentaţi să ia o rachetă şi să-şi spună: “De ce nu şi eu? Poate că eu sunt acela.”
Asta nu ştiam eu acum 40 de ani, atunci când concuram, că toţi cei din lumea muzicii sau a filmului ne respectă pe noi sportivii, pentru că este ştiut că nu ajungem în vârf peste noapte.
Simona încearcă să fie o perfecţionistă, dar nu poţi fi perfect de la prima încercare. Pentru ea, munca grea de-abia acum începe.
Fanii vor întreba mereu: “când îl va câştiga pe al doilea?” Şi apoi pe al treilea. Este fără sfârşit. Ea va trebui să afle dinlăuntrul ei, cât de avidă este.
Sunt foarte mândră de ce a realizat Simona pentru ţară. Ea a pus tenisul înapoi pe harta României, iar cei mici iau acum o rachetă şi izbesc mingea de ziduri. Românii trăiesc pentru a se bucura de asemenea succese.
